Fiecare generație a avut tentația de a privi cu neîncredere generația următoare. Muzica era prea zgomotoasă, hainele prea îndrăznețe, comportamentele prea libere. Nu aș vrea să repet această judecată comodă. Mă preocupă însă o schimbare mai profundă: ce se întâmplă cu o societate în care violența devine spectacol, intimitatea devine marfă, iar dependența devine sursă de profit?

Prin „noua cultură” înțeleg aici un sistem de modele și recompense care capătă o vizibilitate disproporționată. O cultură a șocului, a satisfacției imediate și a succesului măsurat prin bani și audiență. În acest sistem, răbdarea, pregătirea și munca riscă să pară semnele unei naivități depășite.

Tinerii caută, firesc, locuri în care să fie împreună: festivaluri, galerii de fotbal, proteste. Muzica, sportul și participarea civică pot crea solidaritate și experiențe importante. Dar simpla prezență în aceeași mulțime nu garantează comunicarea. Poți cânta alături de mii de oameni fără să ai cui spune ce te neliniștește. Poți striga aceleași lozinci fără să fi discutat vreodată cu cei din jur despre sensul lor.

Aici văd unul dintre marile pericole ale prezentului: socializarea fără dialog și conectarea fără apropiere.

Avem mijloace de comunicare pe care generațiile anterioare nici nu le puteau imagina. Putem transmite instantaneu imagini și mesaje peste frontiere. Și totuși, în aceeași familie, între părinți și copii, se poate instala o tăcere aproape imposibil de străpuns. Fiecare își privește ecranul. Fiecare locuiește într-un univers de mesaje selectate pentru el. Masa comună adună uneori oameni care sunt, în realitate, foarte departe unii de ceilalți.

În acest gol intră cei care știu să transforme atenția în bani.

TikTok și celelalte platforme pot răspândi informație, creativitate și cunoaștere. Aceleași mecanisme pot însă amplifica umilința, agresivitatea și provocările periculoase. Un gest riscant, filmat și răsplătit cu vizualizări, poate deveni o invitație la imitație. Publicul este pretutindeni, în timp ce adultul care ar putea interveni este, adesea, absent.

Problema a depășit de mult stadiul unei simple îngrijorări a părinților. În februarie 2026, Comisia Europeană a prezentat constatări preliminare potrivit cărora mecanismele TikTok care favorizează utilizarea compulsivă ar încălca obligațiile impuse de legislația europeană privind serviciile digitale. Comisia a semnalat riscuri pentru sănătatea fizică și mintală, inclusiv a minorilor. Vorbim despre constatări preliminare, dar despre o problemă instituțional recunoscută.

În asemenea împrejurări, violența individuală poate căpăta o dimensiune colectivă. Unul lovește, alții încurajează, cineva filmează, iar alții distribuie. Agresiunea dobândește un public și, uneori, o recompensă de prestigiu în interiorul grupului.

Violența colectivă a existat și înainte. Ceea ce aduce mediul digital este posibilitatea de a o organiza, reproduce și transforma foarte repede în spectacol. Victima poate fi agresată încă o dată prin circulația imaginilor. Umilința continuă după încheierea incidentului.

Grupul oferă apartenență, dar poate dilua răspunderea. Fiecare consideră că a făcut prea puțin pentru a fi vinovat: a râs, a încurajat, a distribuit. Împreună, aceste gesturi pot prelungi suferința unui om.

O altă schimbare privește modelele de reușită. Ce mesaj primește un tânăr atunci când vede că pregătirea profesională cere ani, că o muncă necesară societății este modest plătită, iar notorietatea poate aduce venituri spectaculoase într-un timp foarte scurt?

Activitatea unui creator de conținut poate însemna muncă, talent și competență. Intermedierea poate avea o funcție economică utilă. Problema apare atunci când modelul promovat este câștigul obținut din captarea atenției cu orice preț, din promisiuni înșelătoare sau din exploatarea vulnerabilității altora.

Publicitatea pentru jocuri de noroc, comercializarea agresivă a intimității, anumite forme de videochat și industria scandalului pot avea un numitor comun: transformarea dorinței, singurătății ori dependenței în venit.

În cazul sexualității, mă preocupă îndeosebi presiunea comercială care face din expunerea corpului o aparentă scurtătură spre independență și succes. În spatele imaginii de libertate pot exista constrângeri economice, control exercitat de intermediari, șantaj sau exploatare. Libertatea de alegere trebuie să includă și posibilitatea reală de a refuza.

Ar fi însă prea comod să le cerem tinerilor să respecte munca, în timp ce societatea adulților celebrează îmbogățirea fără explicații. Lecția despre merit devine puțin convingătoare atunci când relația, privilegiul și ostentația par să deschidă mai multe uși decât competența.

În privința drogurilor, o formulă repetată multă vreme a contribuit la liniștirea noastră: România ar fi mai ales o țară de tranzit. Drogurile ar trece pe aici, în drum spre alții.

Această consolare nu mai poate ține loc de politică publică. În raportul de activitate pentru 2025, prezentat în februarie 2026, DIICOT descrie România drept o piață emergentă de consum, conectată la rețelele europene de distribuție. Formularea corectă este că România nu mai este doar o țară de tranzit; este și o țară de consum. Tranzitul continuă, dar consumatorii sunt și aici, în comunitățile noastre.

De aceea, succesul autorităților nu poate fi judecat exclusiv prin capturi și dosare. Contează și capacitatea de a preveni consumul, accesul la tratament și sprijinul oferit familiilor. Combaterea traficului trebuie însoțită de posibilitatea de a cere ajutor înainte ca o vulnerabilitate să devină o tragedie.

Violența, sexualizarea comercială și drogurile sunt fenomene diferite. Au însă un punct de întâlnire: vulnerabilitatea omului care caută acceptare, alinare sau o cale rapidă de a ieși din nesiguranță.

Iar incomunicarea poate adânci această vulnerabilitate. Copilul care nu poate vorbi acasă își caută interlocutori în altă parte. Tânărul umilit caută un grup care să-i ofere putere. Cel căruia i se spune permanent că valoarea sa depinde de bani și vizibilitate ajunge să privească discreția ca pe o formă de eșec.

Responsabilitatea aparține și familiei, și școlii, și autorităților, și companiilor care câștigă din aceste mecanisme. Părinții au nevoie de timp pentru a asculta. Școala trebuie să-i ajute pe elevi să recunoască manipularea și să poată discuta despre probleme dificile. Platformele trebuie să răspundă pentru modul în care recomandă și amplifică un conținut periculos. Iar statul trebuie să ofere alternative credibile: educație, sport, cultură, servicii de sprijin și perspective profesionale.

Interdicția poate opri un comportament într-un anumit moment. Încrederea îi poate permite unui tânăr să vorbească despre el înainte de a fi prea târziu.

Nu cred că o generație poate fi înțeleasă prin excesele sale cele mai vizibile. Există tineri care învață, muncesc, creează și îi ajută pe ceilalți. Tocmai ei au nevoie de o societate care să le dea motive să creadă în efortul lor.

Mă tem însă de o lume în care cei care exploatează vulnerabilitățile vorbesc permanent cu tinerii, iar cei care ar trebui să-i sprijine nu mai găsesc timpul, limbajul sau răbdarea de a o face.

Poate că de aici trebuie să începem: să putem vorbi din nou unii cu ceilalți. Altfel, în locul conversației vor rămâne strigătul mulțimii, zgomotul ecranului și oferta celor care știu să facă profit din singurătate.

În perioada pregătirii aderării României la NATO, reforma armatei a însemnat și o discuție dificilă despre oameni: câți militari putem susține, câți ofițeri sunt necesari, cum refacem corpul subofițerilor și ce dimensiune trebuie să aibă conducerea militară. Raportul dintre generali și efective avea relevanță pentru o instituție care trebuia să treacă printr-o restructurare profundă.

Există și o confirmare documentară. Raportul Serviciului de Cercetare al Congresului american din 25 aprilie 2003 consemna că efectivele României scăzuseră la 121.693 de militari în septembrie 2002, obiectivul pentru 2007 fiind 75.000. Același document menționa pensionarea a 49 de generali și a sute de colonei. Prin urmare, în etapa aderării s-au redus și cadrele de la vârful ierarhiei. Întrebarea este ce s-a întâmplat ulterior. [1]

A circulat afirmația că soldații s-au împuținat, dar generalii au rămas. Pentru a o verifica avem nevoie de o serie de date, pe ani, cu aceleași definiții. O comparație între un efectiv real și un plafon de posturi poate produce un titlu spectaculos și o concluzie greșită.

Mai întâi trebuie să știm câți generali și amirali sunt efectiv în activitate în MApN. Nu câți există în viață, nu câți sunt în rezervă sau în retragere și nici câți au grade echivalente în poliție ori în serviciile de informații.

Am incercat sa găsesc răspunsuri folosind date de pe internet.

Europa Liberă publica în martie 2022 cifra de 85 de generali în activitate. În alte relatări apar aproximativ 110 funcții de general și amiral. Cele două cifre descriu lucruri diferite: persoane și posturi. În martie 2025, senatorul Marius Bodea relata că MApN refuzase să-i comunice situația actualizată, invocând caracterul clasificat al informațiilor. Refuzul relatat trebuie distins de o verificare independentă a temeiului clasificării. [2–4]

Iată câteva repere publice. Tabelul arată explicit și limitele datelor, deoarece nu reprezintă un clasament omogen pentru anul 2026.

Stat	Generali/amirali sau echivalenți	Efectiv militar de referință	Militari la un general	Data și limitele comparației
România	85 activi	cca 66.700	cca 785	Generali: martie 2022; efectiv: NATO, anul 2022. Date din același an, dar nu aceeași zi.
SUA	848 activi	1.298.099	cca 1.531	30 septembrie 2025; date DMDC reproduse în raportul CRS. Include funcțiile interarme.
Germania	cca 220	186.356	cca 847	August 2026; cifra generalilor și amiralilor este rotunjită.
Polonia	146	144.469	cca 990	31 decembrie 2024; exclusiv militarii profesioniști, conform NIK. Nu întregul efectiv NATO, care are un perimetru mai larg.
Regatul Unit	472	136.030	cca 288	1 iulie 2025; forțele regulate, grade NATO OF-6 și superioare. Include brigadieri și commodori, chiar dacă titulatura britanică diferă.
Franța	554, plafon de încadrare	—	—	Reper din 2022: 379 în perimetrul armatelor, 119 la armamente, 43 la sănătate și 13 la infrastructură; fără Jandarmerie. Plafonul nu este numărul efectiv al generalilor activi din 2026.
Ungaria	Total activ comparabil neconfirmat în sursele consultate	cca 20.900	—	Efectiv NATO estimat pentru 2024; fără un număr verificat de generali nu rezultă un raport.
Bulgaria	Total activ comparabil neconfirmat în sursele consultate	cca 26.900	—	Efectiv NATO estimat pentru 2024; cifrele vechi despre generali nu pot fi prezentate ca actuale.
Rusia, în afara NATO	Total activ actual neconfirmat în sursele consultate	cca 1.134.000	—	Estimare IISS pentru începutul lui 2025, citată de EUAA. Cifra de 1.107 generali și amirali, reluată uneori, provine din decembrie 2008.

Rapoartele numerice sunt calcule proprii, rotunjite. „Militari” înseamnă personalul militar din perimetrul indicat, inclusiv ofițeri și subofițeri, nu doar soldați și gradați. Surse: [2], [5–12].

Comparația nu susține o concluzie comodă potrivit căreia România ar avea automat cei mai mulți generali în raport cu trupele. Indicatorul britanic este, de exemplu, mai ridicat. Nici particularitățile unei armate cu responsabilități globale, nici cele ale unei puteri nucleare nu pot fi reduse la o simplă împărțire.

Dar tocmai aceste diferențe obligă la explicații. Câte funcții de general avem în comandamente operative și câte în administrația centrală? Câte sunt ocupate și câte vacante? Ce responsabilități și ce rezultate justifică fiecare nivel de comandă? Cum a evoluat această structură din 2004 până astăzi?

Discuția despre SAFE ar trebui să ducă și la asemenea întrebări. Controversele privind achizițiile nu pot fi lămurite doar prin confruntarea dintre ministru și adversarii săi politici. Trebuie urmărit întregul traseu al deciziei: cine a definit nevoia militară, cine a stabilit cerințele, cine a evaluat alternativele, cine a negociat și cine a aprobat.

La audierea parlamentară din 28 septembrie 2026, Radu Miruță a fost însoțit, potrivit relatărilor publice, de generalul-maior Cornel Pleșa, șeful Direcției generale pentru armamente, generalul de brigadă Adrian Ivan, locțiitor al șefului Direcției generale financiar-contabile, și generalul-maior Valeriu Roșu, locțiitor al șefului Departamentului pentru relația cu Parlamentul și calitatea vieții personalului. MApN a explicat că participarea specialiștilor la astfel de audieri este o practică uzuală. [13–14]. Poate că in America latină!

Prezența lor nu dovedește o neregulă și nici o responsabilitate identică pentru toate contractele. Ea face însă legitimă solicitarea unor explicații de specialitate, în funcție de atribuții și de documentele semnate. Răspunderea politică a ministrului și răspunderea profesională a celor care fundamentează achizițiile trebuie examinate distinct. Eventuala răspundere juridică se stabilește pe probe.

Chiar pagina oficială SAFE a MApN arată că, la 30 martie 2026, Direcția generală pentru armamente a transmis Cancelariei Prim-Ministrului documentele de analiză privind îndeplinirea cerințelor operaționale. Tot ministerul precizează că aprobarea parlamentară din 28 aprilie permitea inițierea procedurilor de atribuire. Aceste etape nu echivalează cu verificarea fiecărei clauze din contractele ulterioare. [15]

Mai există o problemă: în ce măsură structura de carieră a armatei influențează structura înzestrării?

Este o ipoteză care merită verificată. Armele și structurile consacrate au școli, comandamente, doctrine și trasee de promovare. Domeniile noi trebuie să-și câștige locul în bugete și în ierarhie. Dacă evaluarea unei capacități noi ajunge să amenințe funcții și structuri existente, poate apărea o rezistență instituțională. Nu putem presupune că aceasta explică anumite contracte fără documente; putem cere să fie evaluată.

Ar fi însă greșit să declarăm tancul inutil sau drona suficientă. Întrebarea militară privește integrarea blindatelor cu recunoașterea, dronele, artileria, apărarea antiaeriană, războiul electronic, comunicațiile și logistica. O platformă trebuie evaluată împreună cu mijloacele care o protejează și îi permit să lupte.

De asemenea, ar fi inexact să afirmăm că SAFE ignoră dronele. Lista publică MApN cuprinde mini-UAS, sisteme cu muniții de tip „loitering” și echipamente cu capacități antidronă. Așadar, întrebările serioase privesc cantitățile, termenele, costurile, capacitatea de producție și înlocuire, pregătirea operatorilor și integrarea în unități. Simpla prezență a unei categorii într-o listă de achiziții nu dovedește că necesarul operațional este acoperit. [15]

Legătura dintre modernizare și carieră trebuie analizată la fel de concret. Există suficiente funcții de conducere și trasee de promovare pentru specialiștii în sisteme autonome, război electronic și apărare cibernetică? Ajung experiența și competențele lor la masa unde se stabilesc prioritățile? Ce pondere au în decizie cei care testează efectiv aceste tehnologii?

Pentru SAFE, aș cere MAPN identificarea instituțiilor și responsabilităților de pe circuitul fiecărui proiect, precum și argumentele neclasificate care justifică alegerea capacităților.

Respectul pentru armată presupune exigență față de felul în care este condusă. Avem nevoie să știm dacă banii, oamenii și structurile de comandă sunt pregătite pentru misiunile reale ale României. Numărul stelelor de pe umeri capătă sens prin capacitatea de apărare pe care o construiesc.

Surse și precizări documentare

Date consultate la 30 octombrie 2026. Tabelul reunește repere cu date și perimetre diferite, explicit indicate; nu este un clasament pentru aceeași dată.

1. CRS, NATO Applicant States: A Status Report, 25 aprilie 2003, secțiunea România: https://www.everycrsreport.com/reports/RL30168.html
2. Europa Liberă, 31 martie 2022, „Generali de carton ai României”: https://romania.rferl.org/a/31776368.html
3. Adevărul, explicațiile generalului (r) Virgil Bălăceanu privind circa 110 funcții: https://adevarul.ro/stiri-externe/adevarul-despre-sutele-de-generali-romani-in-2415564.html
4. Digi24, relatarea din martie 2025 despre interpelarea senatorului Marius Bodea: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/un-senator-usr-acuza-mapn-ca-refuza-sa-precizeze-numarul-de-generalilor-pensionati-din-armata-motivul-invocat-de-institutie-3175359
5. CRS, R44389, versiune actualizată la 29 mai 2026, tabelele 2 și A-1. Pagina are o neconcordanță de an în rezumat; tabelul 2 și sursa acestuia indică 30 septembrie 2025, data folosită aici: https://www.everycrsreport.com/reports/R44389.html
6. Augen geradeaus!, date BMVg pentru august 2026: https://augengeradeaus.net/2026/09/personalstaerke-august-2026-leichter-rueckgang-mit-ueber-186-000-weiter-im-zielkorridor/comment-page-1/
7. Najwyższa Izba Kontroli, controlul bugetului apărării pentru 2024, situația militarilor profesioniști: https://bip.nik.gov.pl/kontrole/wyniki-kontroli-nik/pobierz,kon~p_25_001_202502181310531739880653~id0~02,typ,kj.pdf
8. Parlamentul britanic, răspuns la întrebarea 86284, 7 noiembrie 2025: https://questions-statements.parliament.uk/written-questions/detail/2025-10-29/86284
9. Ministerul britanic al Apărării, Quarterly service personnel statistics 1 October 2025, tabelul 1, coloana 1 iulie 2025: https://www.gov.uk/government/statistics/quarterly-service-personnel-statistics-2025
10. HCECM, al 17-lea raport, iulie 2023, plafonul francez din 2022: https://www.defense.gouv.fr/sites/default/files/ministere-armees/HCECM%20-%2017e%20rapport%20th%C3%A9matique%20-%202023.pdf
11. NATO, raportul anual 2024, tabelul 7, p. 60 tipărită: https://www.nato.int/content/dam/nato/legacy-wcm/media_pdf/2025/4/pdf/sgar24-en.pdf
12. EUAA, estimarea efectivelor ruse la începutul lui 2025: https://www.euaa.europa.eu/russian-federation-country-focus/4-military-service ; Interfax, cifra istorică a generalilor, 15 decembrie 2008: https://www.interfax-russia.ru/military/news/217301
13. DCNews, 29 septembrie 2026, numele și funcțiile celor trei generali, precum și explicația MApN: https://www.dcnews.ro/amp/mapn-vine-cu-precizari-dupa-ce-radu-miruta-a-mers-luni-la-audierile-din-parlament-insotit-de-3-generali_1086000.html
14. Monitorul Apărării și Securității, 29 septembrie 2026, explicația MApN: https://monitorulapararii.ro/mapn-explica-de-ce-ofiteri-in-activitate-au-participat-alaturi-de-ministrul-miruta-la-audieri-este-o-practica-uzuala-1-63162
15. MApN, pagina oficială a programului SAFE: https://www.mapn.ro/programul_safe/index.php

La Fundația Europeană Titulescu am discutat despre o carte care, sunt convins, va suscita interes atât în lumea diplomatică, cât și în aceea a serviciilor de informații. Un volum despre oameni care, prin natura profesiei lor, căutau să afle, să înțeleagă și să transmită informații. Cu metode diferite, pe canale diferite și, uneori, într-o concurență care nu servea întotdeauna instituțiilor din care făceau parte.

Cartea privește în principal perioada de după al Doilea Război Mondial până în 1989, cu unele prelungiri spre anii de după Revoluție. Fișele reunite în volum oferă informații despre biografii, cariere și mecanisme instituționale, dar ridică și întrebări despre felul în care trebuie citite documentele unei epoci. Prezența profesorului Constantin Buchet și a domnului Moldovan, de la CNSAS, alături de autor, a oferit cadrul pentru discutarea surselor, a metodei de cercetare și a modului în care au fost alcătuite aceste fișe.

Am citit volumul cu foarte mare atenție, filă cu filă. Am regăsit nume, trasee profesionale și situații care mi-au amintit, uneori cu nostalgie, de perioada în care am condus Ministerul Afacerilor Externe.

După 1989, ministerul a trecut printr-un proces dificil de recompunere. Au revenit diplomați îndepărtați anterior din instituție și au intrat oameni noi, din generații mai tinere. Unii aveau experiență în structurile de relații externe ale organizațiilor de tineret sau studențești. Printre ei se aflau oameni foarte bine pregătiți, care au intrat în circuitul diplomatic și au ocupat, ulterior, poziții importante.

Din perspectiva responsabilității pe care am avut-o atunci, consider că am urmărit o selecție în care competența și capacitatea de a servi noua orientare a țării să cântărească decisiv. Era nevoie să reconstruim o instituție, păstrând experiența profesională utilă și deschizând-o către o altă lume.

Una dintre temele cărții privește relațiile dintre diplomați și reprezentanții serviciilor de informații în interiorul ambasadelor. Uneori exista o adevărată competiție: cine afla primul, cine transmitea primul, pe ce canal ajungea informația la București și cui i se recunoștea meritul. O asemenea concurență putea produce tensiuni, putea dubla inutil activități și putea afecta chiar calitatea evaluărilor trimise în centrală.

În aceeași misiune se intersectau diplomați de carieră, ofițeri de informații care lucrau sub acoperire diplomatică și structuri de contrainformații preocupate inclusiv de ceea ce se întâmpla în interiorul ambasadei. Suprapunerea acestor responsabilități crea uneori o atmosferă apăsătoare. Suspiciunile, delațiunile și intervențiile pentru retragerea unor oameni de la post făceau parte din realitatea pe care documentele ne permit astăzi să o examinăm.

Pentru istoria instituțiilor românești, asemenea cercetări sunt necesare. Ele trebuie însă însoțite de discernământ. Un dosar consemnează și perspectiva celui care l-a întocmit, interesele instituției, limbajul epocii, uneori rivalități personale. O acuzație cuprinsă într-un document trebuie verificată, iar o etichetă administrativă trebuie confruntată cu faptele.

În spatele fișelor se află oameni, cu alegerile, slăbiciunile și presiunile la care au fost supuși. Cartea poate arăta și felul în care vulnerabilități personale sau incidente aparent mărunte erau folosite pentru recrutare ori pentru obținerea unor angajamente. Evaluarea fiecărei situații cere să aflăm ce a făcut efectiv persoana respectivă, în ce împrejurări și cu ce consecințe.

Volumul invită, de asemenea, la o discuție despre transformările diplomației românești după război. Cine controla politica de cadre? După ce criterii se făceau angajările și promovările? Cum au fost îndepărtați diplomații vechi și cum s-au format noile generații?

În acest cadru poate fi cercetată și componența socială și etnică a noilor structuri, inclusiv prezența unor cadre de origine evreiască. Explicațiile cer însă documente, delimitări cronologice și analiza fiecărui traseu. Originea etnică nu poate ține locul unei explicații despre opțiunile politice sau conduita profesională a unei persoane. Esențiale rămân mecanismele de recrutare, fidelitatea cerută de regim și raporturile de putere din instituție.

Au urmat generații formate în centre universitare diferite, de la Moscova și Kiev până la Geneva, în etape distincte ale politicii externe românești. Citite împreună, biografiile permit identificarea unor tipare: școli de formare, rețele profesionale, schimbări de orientare și modalități de adaptare. În aceste succesiuni se poate citi și istoria raporturilor României cu lumea.

O altă întrebare, care continuă să provoace dispute, privește evaluarea celor care au defectat. Cazul Pacepa rămâne, probabil, cel mai cunoscut. Este considerat erou de unii și trădător de alții. Mi-am exprimat public opinia și nu am motive să o schimb: explicația potrivit căreia asemenea oameni îl trădau exclusiv pe Ceaușescu, fără să afecteze interesele țării, mi se pare o simplificare cu un gust amar.

Condamnarea unui regim nu rezolvă automat problema consecințelor unei defecțiuni asupra statului, asupra unor operațiuni sau asupra oamenilor implicați. Aceste consecințe trebuie cercetate concret. Schimbarea regimului politic a modificat perspectiva asupra trecutului, dar nu ne scutește de obligația de a examina faptele.

Și discuțiile despre activitatea generalului Caraman trebuie așezate în contextul instituțional și strategic al epocii. În privința informațiilor ajunse la Moscova, trebuie stabilit ce ținea de mecanismele de cooperare dintre servicii, cine lua deciziile și care erau responsabilitățile individuale.

Cooperarea și schimbul de informații există și între aliații de astăzi. Tocmai de aceea sunt necesare reguli, control și o delimitare clară a intereselor proprii. Apartenența la o alianță presupune obligații și solidaritate, dar și capacitatea de a formula evaluări naționale și de a proteja informațiile pentru care statul poartă răspunderea.

Circumstanțele istorice se schimbă. Adversarii pot deveni parteneri, iar alianțele se pot reconfigura. Biografiile celor care au lucrat în diplomație și în servicii traversează adesea asemenea rupturi. Cercetarea lor cere răbdare, acces la documente și disponibilitatea de a accepta nuanțe incomode.

Acesta este, pentru mine, câștigul unei asemenea dezbateri la Fundația Europeană Titulescu: posibilitatea de a trece de la etichete la înțelegerea mecanismelor, a deciziilor și a responsabilităților. Volumele care vor urma vor putea aduce alte documente și, probabil, alte întrebări.

România are propriile interese. Diplomația și serviciile de informații au datoria de a le cunoaște, de a le susține și de a le apăra. Studierea trecutului trebuie să ne ajute să înțelegem mai bine cum poate fi îndeplinită această datorie.

Dimitrie Cantemir a scris despre creșterea și descreșterea Imperiului Otoman. Refugiat în Rusia după eșecul campaniei din 1711, el a putut privi, din apropierea unui imperiu în ascensiune, istoria altuia, al cărui declin încerca să-l înțeleagă. Perspectiva sa merită reținută și atunci când privim istoria Rusiei. Nici imperiile, oricât de puternice s-ar considera, nu sunt scutite de alternanța dintre expansiune și retragere.

Înainte de 1989, circula în România o anecdotă: „Cu cine se învecinează Uniunea Sovietică?”. Răspunsul era simplu: „Cu cine vrea ea”.

O glumă amară, în spatele căreia se afla experiența istorică a mai multor popoare.

Pretențiile Kremlinului privind reorganizarea securității europene, inclusiv revenirea dispozitivului militar al NATO la situația din 1997, readuc în actualitate această anecdotă. Dincolo de limbajul diplomatic, ele exprimă dorința unei mari puteri de a stabili limitele libertății de decizie a celorlalte state.

Am două observații. Prima este de ordin general: istoria nu îngheață în momentul pe care o putere îl consideră cel mai favorabil intereselor sale.

Poate că Rusia și-ar fi dorit ca istoria să se oprească în 1812, când, prin Tratatul de la București, Imperiul Otoman i-a cedat teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru, asupra căruia exercita suzeranitate, dar care nu era o provincie otomană de care să poată dispune după bunul plac. Sau poate în momentul Pactului Molotov–Ribbentrop și al împărțirii sferelor de influență. Ori la Ialta, când marile puteri hotărau asupra ordinii postbelice.

Alții ar putea prefera alte repere: Helsinki, Malta sau momentul destrămării Uniunii Sovietice. Dar aceste momente au semnificații diferite și nu pot fi transformate, după conveniență, în titluri de proprietate asupra destinului altor națiuni.

În mare măsură, istoria Europei a fost modelată de raporturile dintre marile puteri. Numai că statele aflate între ele nu au încetat, din acest motiv, să aibă propriile interese, propriile aspirații și drepturi suverane.

De altfel, Actul Final de la Helsinki, invocat adesea ca reper al stabilității europene, consacră inclusiv dreptul statelor de a participa sau de a nu participa la alianțe. Stabilitatea frontierelor și libertatea alegerilor suverane fac parte din aceeași construcție juridică. Nu putem reține din ea numai ceea ce ne convine.

A doua observație privește direct relația dintre România și Rusia.

Tratatul politic semnat la Moscova, la 4 iulie 2003, de Ion Iliescu și Vladimir Putin, în timpul mandatului meu de prim-ministru, reafirmă, în articolul 1, libertatea popoarelor de a-și decide statutul politic și mijloacele prin care își asigură securitatea, fără ingerințe externe. Același tratat se întemeiază pe principiile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki și ale dreptului internațional.

La momentul schimbului instrumentelor de ratificare, realizat la Moscova în iulie 2004, cu ocazia vizitei mele și a întrevederii cu premierul Mihail Fradkov, România era deja membră NATO, din 29 martie. Tratatul a intrat în vigoare la 27 august 2004. Rusia își confirma, așadar, angajamentele față de o Românie membră a Alianței Nord-Atlantice, inclusiv respectarea dreptului de a-și alege mijloacele de asigurare a propriei securități.

Prin urmare, opțiunea de securitate a României nu poate fi prezentată astăzi ca o surpriză și nici tratată ca o decizie care ar fi avut nevoie de o autorizare din partea Rusiei.

Sigur, pot înțelege preocupările de securitate ale Moscovei în legătură cu perspectiva aderării Ucrainei la NATO, încurajată de anumite administrații americane. Ucraina nu fusese doar un stat din „lagărul socialist”, ci o republică a Uniunii Sovietice. Pentru conducerea rusă, semnificația politică și strategică era, evident, diferită.

A înțelege aceste preocupări nu înseamnă însă a considera legitimă agresiunea. Apartenența trecută la un imperiu sau la o federație nu creează un drept de tutelă perpetuă asupra statelor devenite independente.

Consecințele războiului sunt tragice: morți și răniți, distrugeri, comunități dezrădăcinate, pierderi materiale uriașe pentru Ucraina și Rusia, dar și costuri pentru economia europeană și mondială.

Cred că este nevoie de un moment de raționalitate. De inițiative diplomatice capabile să oprească războiul și să permită construirea unei păci durabile. Escaladarea prin acțiuni de război hibrid, inclusiv prin sabotaje, îndepărtează această perspectivă.

Diplomația rusă are o tradiție îndelungată și o experiență bine cunoscută în gestionarea situațiilor delicate. Tocmai de aceea este greu de înțeles ce avantaj politic durabil ar putea aduce asemenea operațiuni.

În cazul incendiului de pe platforma industrială din apropierea fabricii Carfil din Brașov, autoritățile române au anunțat identificarea unei rețele de sabotaj coordonate din Rusia. Separat, în cazul cetățeanului columbian care pregătea acțiuni împotriva unor obiective din Ilfov, SRI a indicat legături cu o rețea controlată, prin intermediari, de serviciile ruse. Sunt acuzații ale autorităților, iar răspunderile individuale trebuie stabilite de justiție.

Dar recursul la intermediari nu elimină întrebarea politică: în folosul cui sunt organizate asemenea acțiuni? Al australienilor? Al congolezilor? Sau ar trebui să credem că un columbian a venit până în România pentru a-și rezolva, din proprie inițiativă, divergențele cu infrastructura noastră?

Să fim serioși.

Astfel de acțiuni vor accentua neîncrederea față de Rusia și vor consolida, în societățile europene, un curent de opinie care va face tot mai dificilă o viitoare normalizare a relațiilor. Iar această normalizare, când va deveni posibilă, va avea nevoie de mai mult decât de interese mercantile. Va avea nevoie de încredere, de respectarea angajamentelor și de acceptarea libertății celuilalt.

Poate că aici se află una dintre lecțiile creșterii și descreșterii imperiilor: teritoriile pot fi ocupate prin forță, dar încrederea nu poate fi cucerită în același fel. Iar încercarea de a reconstitui un imperiu poate grăbi tocmai pierderea influenței pe care acesta pretinde că o apără.